Autor recenzie: Naghi Sorina (clasa a 10-a)
„Poate o persoană să fure fericire? Sau este doar o altă interioară și infernală festă omenească?”
Am
auzit de "Hoțul de cărți" de ceva timp și în sfârșit am reușit să pun
mâna pe ea. Când am început cartea, cam tot ce știam despre ea era faptul că se
petrece în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, în Germania nazistă. A
fost suficient, deoarece mi-a plăcut să descopăr povestea pagină după pagină.
Primul lucru care m-a impresionat a fost naratorul: Moartea. Ea ne va prezenta
povestea lui Liesel Meminger, o poveste dintre nenumăratele pe care ea le știe,
o poveste ca "o încercare - o
uriașă încercare riscantă - de a dovedi că voi și existența voastră umană
meritați." Și este o poveste care te emoționează peste măsură!
Liesel
Meminger se află în tren, împreună cu mama și fratele ei, îndreptându-se spre
Munchen, unde mama va fi nevoită să-și încredințeze copiii unei familii
adoptive. Pe drum însă, fratele ei moare. La înmormântarea lui, Liesel găsește
în zăpadă o carte- Manualul groparului - prima carte furată de ea. Dorința ei
de a citi cartea furată, singurul obiect care reprezintă legătura cu fratele
ei, îi oferă fetei motivația necesară pentru a învăța să citească.
"Liesel observă străinătatea ochilor tatălui
adoptiv atunci când aprinse lumina în baia rece. Erau făcuți din blândețe și
argint. Ca argintul moale topindu-se. Văzând acei ochi, Liesel a înțeles că
Hans Hubermann valora mult."
"N-ai
crede, a scris ea, dar nu școala a fost cea care m-a ajutat atât de mult să
citesc. A fost papa. Oamenii nu îl cred foarte deștept, și e adevărat că nu
citește prea repede, dar am aflat curând că scrisul și cuvintele chiar i-au
salvat cândva viața."
În Munchen, Liesel își va face prieteni noi, Rudy Steiner, un băiat îndrăgostit de ea, dar
mai ales un evreu care avea nevoie de o ascunzătoare. El găsește ajutorul de care avea atâta nevoie, și după
câteva zile de la sosirea lui, el și Liesel încep să se împrietenească. "O
am pe Liesel Meminger într-o mână, iar pe Max Vandenburg în cealaltă. În
curând, voi aplauda cu ei. Doar dați-mi câteva pagini." Fetița și evreul
încep să-și povestească unul altuia coșmarurile, Liesel îi citește din cărțile
furate din biblioteca primarului, iar Max va scrie povești pentru ea. Se naște
o prietenie legată prin cuvinte.
"Hoţul
de cărţi" nu e doar povestea unei fetițe de zece ani, care fură cărți.
Este o poveste despre puterea cuvintelor și despre cum acestea îți pot schimba,
sau chiar salva, viața. Personajele sunt frumos conturate, fiecare ieșind în
evidență prin autenticitate. Mie, personal, mi-a plăcut extrem de mult Rudy,
băiatul cu ochi albaștri și păr blond, profitând de fiecare ocazie pentru a-i
pune aceeași întrebare hoțului de cărți, deși știa deja răspunsul: "Ce
zici de un sărut?". L-am îndrăgit și pe Max, evreul care a reușit să
supraviețuiască.
Dacă nu ai citit încă această carte, ar fi cazul să o faci,
pentru că "atunci când moartea spune o poveste, chiar trebuie să o asculți."
